Acad. Ovidiu Bojor: “Ati observat cum oamenii depresivi usca florile din jurul lor cu gandu­rile pe care le au? Univer­sul e o oglinda. Daca zambesti, iti zam­beste si el!”  

 

– A stiut ca nimeni altul sa dezlege tainele plantelor, ca sa aleaga din ele ierburi de leac. Farmacist din spita marilor botanisti, a vindecat boli si a salvat vieti, cu doctoriile lui. In muntii inalti ai Tibetului, printre pietre si ierburi, a gasit si secretul tineretii fara sfarsit. Are 90 de ani, un zambet cat soarele si e convins ca “nu timpul zboara, ci noi zburam”. O pledoarie de viata lunga, a unui om invatat cu inaltimile, care s-a obisnuit sa priveasca pana departe, la stele.

“N-am confundat niciodata iubirea cu dragostea”

– Domnule Bojor, numele dvs. e nedespartit de cel al plantelor medicinale, ale caror secrete le stu­diati de o viata. Cum s-a nascut pasiunea asta rasco­litoare pentru lumea verde?

– Primele lucruri despre plante si etno­bo­tanica le stiu de la tatal meu, profesor de stiinte naturale la Reghin si la Targu-Mures. Facea, in fiecare duminica, expeditii in Muntii Cali­man, in care ma lua si pe mine si-mi arata cu rab­dare florile, ierburile, micile vietui­toare. Le insotea de fiecare data cu denumiri latinesti si cu interminabile povesti care aveau darul sa mi le fi­xeze in memorie. Cu ajutorul lui, imi pu­sesem la punct acasa un mic laborator de biologie. Aveam tot fe­lul de sticlute cu solutii chimice, cu preparate, dar si borcane cu serpi si soparlite, insecte pe care le hra­neam si le observam, acvarii cu pesti si colivii cu pa­sari. Si foarte multe carti, pe care le citeam pe rupte, ca sa inteleg mai bine ce e cu lumea din jur. Eram foarte curios, mereu ma intrebam “de ce”?

– Si ati gasit raspunsul?

– A venit treptat, de-a lun­gul anilor. Intai a fost o simpla in­tuitie, dar o intuitie care m-a dus in conflict cu tata, care era materialist, darwinist. La 14 ani, am scris un articol pentru o revista de stiinte naturale, in care argumentam ca nu putem include omul in regnul animal, deoarece e singura fiinta vie inzestrata cu o scan­teie divina. Omul e singurul caruia Crea­torul i-a lasat puterea de a iubi neconditionat. Eram, binein­teles, influentat si de mama, care era foarte credin­cioasa. Daca tata mi-a dat stiinta, creier, de la mama am invatat ce inseamna credinta si iubirea.

– Ati avut norocul unei familii deosebite. A contat si asta in evolutia dvs?

– Primii mei mentori au fost chiar parintii, bunicii si strabunii mei, din vechile spite ardelenesti. Familia mamei era din Reghin, a tatalui meu era din Nasaud. Tata a fost intai profesor la Nasaud, iar apoi director la Liceul “Petru Maior” din Reghin, de unde a “ra­colat”-o pe mama, care era foarte frumoasa, dar avea doar 18 ani, abia absolvise. S-a indragostit nebuneste de propria lui eleva si, desi erau 20 de ani diferenta intre ei, au trait foarte bine impreuna. Mai tarziu, am avut alti mentori care m-au calauzit. In scoala primara si in liceu, am avut dascali excelenti, iar in facultate am avut profesori care studiasera la Paris sau Mont­pellier. Si am mai avut o sansa extraordinara, sa ma for­mez spiritual sub indrumarea unor oameni deo­sebiti, parintele Ioan Suciu, de la Blaj, care ne tinea niste predici extraordinare, si Monseniorul Vladimir Ghika, morti amandoi in temnitele comuniste. Mi-a dat Dumnezeu acest dar de a ma apropia de oa­menii cu adevarat valorosi, i-am cautat toata viata si au venit si ei spre mine. Prezenta lor imi umplea inima de bucurie. Oamenii acestia traiau cu ade­varat ceea ce spuneau si erau avantajati de un har deosebit. Asa ca i-am pus mereu in fata mea si am cautat sa-i urmez in tot ceea ce fac, uneori, foarte rar, sa fac macar un singur pas inainte, in special prin iu­bire. Prin iubire, pe care n-am confundat-o nici cu dragostea, nici cu amorul. Prin iubire am inteles si inteleg Iubirea fata de Cre­ator si fata de Cre­atie, de la cea mai marunta furnica si pana la Homo Sa­piens, in masura in care omul isi merita acest titlu.

– L-ati pomenit pe Monseniorul Ghika, ce impresie v-a facut?

– Pe Monsenior l-am intalnit per­so­nal in conditii dramatice. In 1947, Biserica Greco-Catolica a fost trecuta in ilegalitate. S-a desfiintat oficial. Si atunci, im­preuna cu un grup de studenti, ne-am refugiat la biserica Sacre-Coeur din Bucuresti, construita de Monsenior, la Sanatoriul Saint Vincent de Paul, de langa statuia Aviatorilor. Ne-a luat in anii aceia sub ocrotirea lui: ne spovedea, ne impartasea, ne indruma spiritual. Aveam doar vreo 20 de ani cand l-am cu­noscut, dar mi-a facut o impresie cu totul excep­tio­nala. Ziceam de atunci “asta e un sfant”. Mi-a inraurit definitiv felul de a fi. Si l-am urmat indeaproape pana in 1954, cand a fost chinuit in mod bestial si asasinat la Jilava. Mi-au ramas cuvintele lui: “O singura am­bitie este legitima, aceea de a fi mai buni!”.

“Universul e o oglinda. Daca zambesti, zambeste si el!”

– Domnule Bojor, aveti o dragoste infinita pentru lumea plantelor. Am putea noi, oamenii, invata ceva de la ele?

– Edward Bach a avut o intuitie fantastica atunci cand a instituit terapia lui cu flori. Florile au o sen­sibilitate extraordinara, care a fost deja dovedita de nenumarate experimente. Se stie azi ca gandurile noas­tre le influenteaza direct. N-ati observat cum oamenii depresivi usca florile din jurul lor cu gandu­rile pe care le au? Am avea multe de invatat de la ele, dar in primul rand despre ce inseamna daruirea si jert­fa. Imi amintesc vorbele Monseniorului Ghika: “Flo­rile parfumeaza mainile ca­re le strivesc”.

– Superb!

– Trebuie sa invatam sa daruim si sa ne jertfim mai mult. Tot Monseniorul Ghika spunea foarte frumos “Dieu donne a ceux qui se donnent”, Dumne­zeu daruieste celor care se daruiesc. Sa da­ruiesti ce poti: daca ai o haina, o hai­na, daca poti da un sfat, un sfat, o im­bra­tisare, un ajutor, un zambet macar. Si ce vei darui se va intoarce inzecit. Univer­sul e o oglinda. Daca zambesti, iti zam­beste si el!

– Pe Dumnezeu cand l-ati desco­pe­rit?

– Cand eram mic, intr-o anumita for­ma. Dar, pe masura ce am crescut, mi-am dat seama ca Dumnezeu e altceva. Eu nu sunt religios, sunt credincios. Sunt anumite lucruri din religie cu care nu sunt de acord. De pilda, felul in care se spune in liturghie “Cu frica fata de Dumnezeu sa va apropiati!” Cum adica? Spre Dumnezeu trebuie sa te duci cu dragoste. Sau alta “si nu ne duce pe noi in is­pita”. Pai, nu Dum­nezeu ne duce in ispita, noi singuri ne ducem. Corect ar fi “si fereste-ne pe noi de ispita”. Eu nu cred nici in iad, iadul e pentru prosti. Dumnezeu nu te arde cu smoala si nici nu te fierbe-n ca­zane! Dar pe unii oameni nu-i poti convinge sa faca binele decat de frica! Cu timpul, m-am indepartat de lucru­rile astea, am invatat sa comunic in­tr-un anumit fel cu natura si am inteles ca natura e Dumnezeu. Am mers foarte mult pe munti, am facut zeci de mii de kilometri pe jos, sa cartez flora Romaniei. Eram zile intregi sin­gur, doar eu cu iarba, cu cerul, cu animalele salbatice, dar nu mi-era teama, stiau ca nu le fac niciun rau. In 1983, am ajuns in Himalaya. Condu­ceam ultima din cele patru expeditii stiintifice, in care colaboram cu colegi nepalezi pentru cartografiere, evaluare si creare a unei mici industrii de prelucrare a plantelor. Acolo sus m-am simtit cel mai aproape de Dumnezeu. Tin minte o zi cand m-am trezit si am iesit din cort. Era trecut de miezul noptii, sus bolta era instelata si luna plina. Niciodata nu m-am simtit mai aproape de Dumnezeu. Era peste tot, printre stele. Dumnezeu care le-a facut pe toate, cele vazute si ne­vazute.

– Trebuie sa va marturisesc ca sunteti pentru mine un miracol. In timp ce unii oameni se simt la 60 sau 70 de ani batrani si plictisiti de viata, dvs., la 90 de ani de curand impliniti, ne molipsiti cu entu­ziasm. De unde va luati bucuria asta de a trai?

– De sus. Oamenii de care imi vorbiti au avut probabil multe greutati si deziluzii in viata aceasta, dar cu siguranta nu au descoperit ce am descoperit eu. N-au avut credinta in vesnicie. Viata noastra, aici, pe pamant e doar o farama din viata adevarata, pe care ne e dat sa o traim; daca am masura-o, ar fi doar un metru lun­gime din infinitatea vietii noastre. Dar datoria noas­tra e sa traim metrul acesta pe deplin, sa ne bucu­ram de el.

– Cand viata curge lin, si batranetea e frumoasa. Uneori, insa, tot bagajul de suferinte al unei vieti la batranete atarna greu.

 Cand suferinta e inteleasa, ea te inalta. Doar neinteleasa, te darama. Am trecut in tinerete prin momente crunte de suferinta, care m-au bantuit ani de zile. Cinci oameni din familia noastra au fost asasinati de horthysti, in noaptea de 23 spre 24 septembrie 1940. E vorba de fratele tatalui meu, preotul Andrei Bojor, cu toata familia lui si cu inca sase romani adunati de horthysti in casa lui. Eram var primar cu baiatul lui, facea liceul cu mine si petreceam fiecare vara impreuna, la ei, la Muresenii de Campie, la sud de Cluj. Era un obicei al nostru. Doar ca in anul in care s-a intamplat nenorocirea, tata ne-a prins fumand in gradina tigari facute din par de cucuruz. Si mi-a interzis sa mai plec.

– Si v-a salvat…

– Da. Si mi-a intarit convingerea ca exista o ordine in toate, ca nimic nu e in­tam­plator. Si ca din orice nenorocire te poti ridica purificat.

Sfanta simplitate

– Cand v-am intalnit prima oara, aveati 82 de ani si spuneati ca la 90 veti iesi la pensie. Acum, va vad la fel de activ. V-ati razgandit?

– Mi-am propus sa tra­iesc macar 92 de ani. Dar un foarte bun prieten de-al meu, arhiepiscopul Tomi­su­lui, mi-a spus: “Nu, eu iti dau dispozitie sa traiesti 95, nu 92!”. (rade cu pof­ta) Motivul era ca atunci voi implini 60 de ani de casnicie, iar el ne va putea celebra la nunta de platina. Acum, lasand gluma la o parte, sunt intr-o mare di­le­ma. In loc sa-mi sim­pli­fic viata, asa cum ar trebui, in ultimii 20 de ani mi-am complicat-o foarte mult, fi­indca am o mare slabi­ciu­ne: nu pot refuza pe ni­meni. Am renuntat la mul­te lucruri inutile, dar tot mai trebuie sa fac putina ordine in viata. Capacita­tile mele sunt limitate.

– Mai acordati consul­tatii?

– Da, o singura zi pe sap­tamana, doar joia, pri­mesc maximum cinci per­soane, ca sa pot sta de vor­ba cate-o jumatate de ora cu fiecare si sa dau sfaturi re­feritoare la terapii inte­grative.

– Poate ca tocmai profesia v-a tinut departe de batranete.

– In cazul meu, pasiunea pentru ceea ce fac si dorinta de a ajuta oamenii au determinat meseria, nu invers. Multi oameni m-au indemnat sa-mi des­­chid cabinet, momin­du-ma cu cat am sa cas­tig. N-am dat nicio­data consul­tatii pe bani. Nu m-a interesat asta. Tot ce am vrut a fost sa ajut, du­pa puterile mele, pe cei care sunt in nevoie. Sa daruiesc o mangaiere. Sunt atatia oameni care se imbolnavesc, pur si simplu, de singuratate, pentru ca nu are cine sa-i stranga in brate. Cand da­ruiesti iubire, ti se in­toar­ce inzecit, cum sa nu te simti tanar?

– Spuneati ca ati re­nuntat la multe lucruri nefolositoare. E si asta un secret al longevitatii?

– Intai m-am debara­sat de maruntis, de lu­cru­rile care nu-mi serveau decat, cel mult, orgoliului per­so­nal. Am renuntat la tot ce e negativ. Daca simti ca te chinuie un sam­bure de invidie, de ciuda, de enervare, arun­ca-l imediat la pubela, nu-l lasa sa stea, se poate amplifica. Nici nu stiti cat de mult ne imbolnaveste si ne imbatraneste raul. Dar dincolo de asta, n-am trait ca un sfant. Puteam sa ma izolez de oameni si sa ma calugaresc. Dar eu am gustat din toate pla­cerile vietii, sa stiti. Atata doar, ca am simtit de mic ca e nevoie de cumpatare. Faceam in fiecare zi gim­nastica, mer­geam regulat la schi, la patinaj, la inot. Ma opream din mancat inainte sa ma satur. Niciodata n-am avut prea multe haine sau prea multe bunuri si nici n-am alergat dupa bani. Simplitatea e cel mai de pret dar. Sfanta simplitate! Sa te arati oamenilor exact asa cum esti. Sa nu incerci sa fii alt­cineva. Cata usurare iti adu­ce! Cu timpul, sigur ca am renuntat si la lucrurile care nu se mai potriveau varstei. Omul a fost cladit in­tr-un echilibru perfect, de trei etaje. Sus e mentalul (creierul), la mijloc e sentimen­talul (inima) si jos de tot e biologicul (vis­cerele). A inainta frumos in varsta inseamna sa urcam de jos, de la viscere, spre ratiune. Exact ca pe munte, pe masura ce urci in toate, si-n iu­bire, si-n daruire, se deschide orizontul. Si sus de tot e infinitul.

Indreptar de viata lunga

– Azi, toti specialistii s-au pus de acord ca ali­men­tatia gresita e principalul factor de boala. As vrea sa ne dati niste sfaturi. Ce ar trebui sa man­cam, ca sa ne pastram tineretea?

– Studiile au aratat ca o celula umana moare si renaste la o distanta de un an si jumatate, doi. Insa pe masura ce inaintam in varsta, capacitatile noilor ce­lule se dete­rioreaza trep­tat. Cei care le pot in­tari sunt acizii nu­cle­ici. Ii putem gasi in ger­meni de grau, paine in­te­grala, al­ge marine, fulgi de ovaz, ciuperci, leguminoase (so­ia, fa­so­le, linte, ma­za­re, spa­nac, andive), in mie­re si sucuri de fructe. Carnea trebuie evitata. Carnea contine in ea moartea ani­malului ucis. Consu­ma­­torii de carne, s-a do­vedit, sunt mult mai a­gre­sivi. Celebrul medic ja­ponez George Osha­wa sustine, de altfel, ca hrana ideala pentru per­soanele in varsta ar tre­bui sa constea – 60%, in cereale nede­cor­ticate, 30% in legume, fructe si seminte, si doar 10% in oua, lapte si carne. Eu mananc cate putin, de cinci ori pe zi. Cred ca deja s-au saturat oame­nii de cate ori le-am spus as­ta.

– Aveti o rutina anu­me a zilei?

– Am primit de la pa­rintii mei o educatie des­tul de severa, care si-a la­sat amprenta: ore cat mai precise pentru trezire, pentru mancat si pen­tru somn. Studiul mi-a do­vedit insa ca dis­ciplina muncii, a me­selor si a somnului e favo­rabila lon­ge­vi­tatii. Eu am insti­tuit regula celor trei op­turi: 8 ore de somn, 8 ore de mun­ca si 8 ore de odih­na activa. O respect. Cand simt ca am obosit, ma intind in pat, aplic cateva tehnici din yoga si adorm atat de profund ca pot suna si te­le­foa­nele, nu le aud. Dupa jumatate de ora, sunt iar proas­pat si mai pot lucra inca 4, 5 ore. Seara, nici nu-mi pun ceasul sa sune. Ceasul meu interior func­tioneaza asa de bine, ca e suficient sa-mi propun o ora de tre­zire si ma trezesc la timp.

– Stiu ca aveti un baiat. El va urmeaza sfaturile?

– Baiatul nostru e exact inversul meu: noaptea lu­crea­za, ziua doarme, se trezeste pe la 14.00, mananca pe la 3 dimineata si sta cu ochii in computer toata noaptea. Acum ma rog de el sa mearga macar la inot, de doua ori pe saptamana. Cred ca e vina noastra, a mea si a sotiei mele, la un moment dat l-am pierdut, nu ne-am ocupat prea mult de for­marea lui. Dar nu-mi place sa-i atrag atentia. Va gasi el drumul, doar are 40 de ani!

– Trebuie sa fii norocoasa ca femeie sa ai ala­turi, la varste ina­intate, un barbat asa de op­timist ca dvs.

– Si invers, sa stiti. Foarte mult ii datorez eu sotiei mele. E un om exceptional, care a dat do­vada de mul­ta intelegere, blan­dete si rabdare. A stiut sa vada par­tea luminoasa a vietii si mi-a acceptat micile stren­ga­rii. Nu m-a cicalit niciodata. E o mare tactica asta, sa o invatati si voi, doamnelor! Si poate ar fi avut motiv! Mai ales ca de multe ori lipseam de-acasa. Cand lucram ca expert al ONU, in fiecare an eram cate 6, 7 luni plecat. E foarte important cu cine alegi sa-ti im­parti viata. Omul de langa tine te poate trage si-n jos.

“Suntem infiniti. Nu ne terminam niciodata”

– Care sunt bucuriile unui om de 90 de ani?

– La 90 de ani te bucura totul. Tinerii nu stiu sa se bucure de intamplarile si oamenii de langa ei, nu stiu sa le vada, pentru ca asteapta mereu fapte si gesturi mari. Eu ma bucur de ce este, nu de ce ar putea fi. Azi dimineata am iesit la plimbare cu Fetita, mai­da­neza noastra. M-am plimbat 20 de minute, era foarte senin si frumos. Apoi am venit pe jos, la birou. Mi-a placut, era un aer tare, de munte, afara. Si aici m-am intalnit cu tine. Te-am imbratisat, asa cum im­bratisezi un copac.

– Gandul la moarte va mai aduce vreo tulbu­rare?

– Nu. Nu cred in moarte. Moartea de mult nu ma mai sperie. Stiu ca pare utopic, dar cred in tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Suntem infiniti, nu ne terminam niciodata. Daca suntem gata sa ac­ceptam legea lui Lavoisier care spune ca “nimic nu se pierde, totul se transforma”, de ce sa nu credem si ca sufletul nostru va exista pentru totdeauna? Avem de partea noastra un bagaj ancestral: religia dacilor, pri­ma religie monoteista, cu 5000 de ani inaintea iudais­mu­lui. Ce insemna ea? Un singur Dumnezeu si viata ves­nica! Dacii se bucurau la inmormantari si plan­geau cand un nou nascut era condamnat la viata. Ei stiau ceva ce noi am uitat, ca viata adevarata e din­colo. Cand stii ca ai trait frumos, ca n-ai facut rau si ai daruit, moartea e doar o trecere cu zambetul pe buze.

– Ati trait atatea, in noua decenii de viata! Daca ati putea schimba ceva la cursul vietii, ce greseala nu ati mai repeta?

– As lua-o de la inceput cu acelasi entuziasm. Ma simt bine si nu mi-as fi dorit nimic in plus fata de ceea ce am avut. Nu am niciun regret.

Sursa: http://altarulcredintei.md

Va multumesc,

Psiholog Nutritionist Alina Blagoi

About the Author

1 comment

  1. Chita Selitra - Răspunde

    Foarte, foarte interesant!!!
    Sa va dea Domnul sanatate , drum drept si lumina spre vesnicie.
    Cata intelepciune , stiinta si modestie…
    Un exemplu demn de urmat!!!

Leave Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: